Credinta

Cand vine vorba de credinta, in filosofie se da o lupta intre rationalism si existentialism. Rationalistii n-au respins credinta dar, plasand-o dincolo de ratiune, n-au mai acordat atentie problemelor de credinta, ocupandu-se de cele din domeniul ratiunii.
In rationalism, actiunea se petrece in domeniul ratiunii, in existentialism, in afara lui, iar ceea ce scapa ratiunii poate parea absurd. Pentru Kierkegaard, Dumnezeu este necunoscutul de care se izbeste intelectul, iar obiectul credintei, paradoxul. Se intrevede in scrierile lui, ideea "credo quia absurdum" (cred pentru ca este absurd - cuvinte provenind din traducerea inexacta a unui fragment care ii apartine lui Tertulian: "Este de crezut ca Fiul lui Dumnezeu a murit, fiindca este absurd; si ca fiind ingropat a inviat, este sigur, fiinda este imposibil.") Daca s-ar putea ajunge la Dumnezeu in mod obiectiv, atunci nu ar mai fi credinta, si tocmai pentru ca nu se poate acest lucru, trebuie sa credem.
Cat priveste conflictul dintre existentialism si celelalte filosofii rationaliste, trebuie sa recunoastem meritele ganditorilor existentialisti in abordarea aspectelor profunde ale vietii, pe care au facut-o cu pretul linistii lor, acceptand disperarea si nelinistea permanenta. Pentru ceilalti filozofi, instrumentul cunoasterii este ratiunea, pentru existentialisti, suferinta. Ratiunea este desigur mai confortabila, dar exista adevaruri care nu pot fi cunoscute la temperatura normala a vietii. Acestea sunt adevarurile de credinta.
Iar pentru a impaca rationalismul si existentialismul, trebuie sa acceptam rolul si meritele ratiunii in domeniul ei, dar sa ii recunoastem limitele.

Libertatea

Rabelais isi imagina o manastire diferita de cele obisnuite, care nu era supusa nici unor reguli sau porunci. Aici, fiecare traia dupa vointa lui, se trezea cand vrea, facea ce vrea. Si oamenii erau fericiti, traind in libertate si moralitate.
Cateva secole mai tarziu, in 1920, cunoscutul ocultist Aleister Crowley infiinteaza in Italia o comunitate avand la baza filozofia sa religioasa, Thelema. Legea acesteia era formulata astfel:
"Do what thou wilt shall be the whole of the law."
Comunitatea este desfiintata in 1923, cand Crowley este izgonit de Mussolini.
Ramane intrebarea daca ar fi posibila o societate dupa acest model. Fara un comportament moral nu poate exista o societate si, cum oamenii nu imbratiseaza morala de bunavoie, prin lumina ratiunii, atunci este nevoie de legi. Dar pentru un om care isi iubeste semenii si pentru care morala nu reprezinta o constrangere, singura lege este:"Fa ceea ce vrei!"

Iubirea de umanitate

Fraternitatea este marele ideal al omenirii.
Nu este pace si fericire pe pamant pentru ca iubirea de umanitate nu depaseste iubirea de sine. Cand ne vom invinge egoul, ne vom da seama ca facem parte din marea familie a umanitatii.
Fiecare om in parte traieste drama lui Faust, inteleptul nefericit care imbatranise inchis in laboratorul lui si care, supus tentatiilor mefistofelice, incheie pactul cu diavolul. Acesta ii promite ca ii va indeplini toate dorintele pana cand va fi atat de fericit incat va cere clipei sa se opreasca pentru a se bucura de ea. Atunci inseamna ca Mefisto si-a implinit datoria si ca sufletul lui Faust va merge in iad. Desi este intienerit si primeste tot ce vrea, Faust nu este fericit. Timpul trece si el ajunge iar batran. Ultima sa dorinta este sa intemeieze o asezare in care oamenii sa munceasca impreuna si sa traiasca liberi. Abia atunci este cu adevarat fericit si cere clipei sa se opreasca. Moare, dar sufletul lui nu ajunge in iad, ci este inaltat la cer de ingeri. Dragostea de umanitate l-a mantuit.

Morala

Ideile oamenilor privind binele si dreptatea difera atat de mult in functie de locuri si vremuri, incat pare ca legile morale nu sunt decat conventii. Oricat s-ar schimba parerile, morala ramane aceeasi.
Si in domeniul religiei este la fel. Nu exista decat o singura lege, asa cum nu exista decat un Dumnezeu. Toate religiile sunt animate de acelasi spirit al fraternitatii universale.
Morala nu se schimba, regula de aur apartine tuturor timpurilor.
A existat acum cateva secole, la Londra, o societate de teisti a caror invatatura era formulata astfel: "Morala este aceeasi pentru toti oameni, deci vine de la Dumnezeu, sectele sunt diferite, deci sunt facute de oameni."

Raiul si iadul

O descriere foarte frumoasa a raiului este cea facuta de Dostoievski in "Visul unui om ridicol". Este vorba despre un om singuratic, depresiv care, hotarat sa se sinucida, adoarme cu pistolul pe masa si viseaza ca s-a omorat. O entitate necunoscuta il ridica din mormant si il conduce intr-o lume noua. Acolo toti oamenii erau fericiti, traiau in armonie cu intreaga creatie; erau inocenti ca niste copii, nici macar nu stiau ce inseamna raul, suferinta. Nu aveau temple, pentru ca traiau in legatura directa cu Dumnezeu. Era o lume a iubirii si a pacii, era pamantul de dinainte de cadere.
Nou-venitul reuseste sa ii corupa si asa incepe decaderea. Acestia se despart,pornesc razboaie si se omoara intre ei. Degeaba incerca sa ii aduca inapoi, pierdusera pana si amintirea paradisului. Fericirea pierduta era doar o legenda. Incep sa ridice temple, fiecare venerandu-si propria idee. Apare stiinta, oamenii sunt preocupati tot mai mult de cunoastere("constiinta vietii este superioara vietii, cunoasterea legilor fericirii este superioara fericirii"). Sinucigasul incearca sa ii opreasca dar este considerat nebun; sufera atat de mult, incat simte ca moare si se trezeste din vis.
Din acea dimineata viata lui se schimba in totalitate. Acesta isi ia misiunea de a-i invata pe oamenii adevarul care i se revelase in vis:"Esentialul este sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, iata ce este esential, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic", convins ca, daca oamenii ar intelege acest lucru, intr-o singura zi, intr-o singura ora chiar, pamantul ar deveni paradis.
Acesta este raiul, dar iadul? Cum cartile sfinte nu prezinta o imagine prea clara a infernului, traditia si legendele s-au intrecut in imaginatie, descriind locuri subterane in care oamenii se chinuiesc in flacari. Exista, insa, intr-un alt roman de-al lui Dostoievski, o descriere mai inspaimantatoare decat in Infernul lui Dante , mai tragica decat scrierile si legendele medievale: "Iadul este suferinta de a nu mai putea iubi."

Nimic nou sub soare

Oamenii nu s-au schimbat deloc, totul este la fel de mii de ani: aceleasi vicii, aceleasi virtuti, aceeasi morala, aceleasi probleme existentiale. Intotdeauna au existat aceleasi ocupatii, aceleasi clase sociale. Ne place sa credem ca am evoluat, progresul tehnologic ne da aceasta iluzie. Peste ruinele vechilor cetati am construit orase noi, iar casele simple au fost inlocuite de cele mari, cladirile complexe alcatuind noul peisaj urban. Poate ca tehnologia face ca modul de viata al omului de acum sa difere de cel al anticului, dar aceleasi probleme de constiinta ii tulburau pe amandoi. Oamenii sunt la fel, s-a schimbat doar decorul.

Timpul

"Nu avem la indemana putin timp, ci pierdem foarte mult timp." Seneca

Moartea

Am sa incep prin a povesti pe scurt o legenda medievala, de pe vremea cand alchimia reprezenta o preocupare ascunsa a multor oameni, cand tratatele de alchimie, desi interzise de Inchizitie, erau foarte cautate.
Este vorba despre un cavaler care se indragosteste de o femeie casatorita. Amandoi aveau deja o familie si apartineau inaltei societati. Raspunzandu-i la una din scrisori, aceasta ii spune ca nu isi pot parasi familiile si ca nu ar putea fi impreuna decat daca ar gasi elixirul vietii, devenind astfel nemuritori si traind dupa ce familiile lor nu vor mai fi. Cavalerul se retrage intr-un laborator sa studieze si sa experimenteze alchimia. Cei doi se reintalnesc abia dupa trei zeci de ani, cand alchimistul soseste la ea acasa cu o sticulata cu elixirul vietii. Pierduse notiunea timpului si, pastrand imaginea ei din tinerete, o recunoste doar dupa voce. Cade in fata ei si ii intinde sticluta, spunandu-i ca el a baut deja. Aceasta ii arata cat este de bolnava si refuza sa bea :"Nu vreau elixirul care prelungeste noaptea mormantului, eu vizes la nemurire."Ea moare in curand iar alchimistul devine sclavul vietii. Orice ar fi facut, nu putea sa moara. Devine crestin si pleaca in lume, sa predice invataturile Evangheliilor prin cele mai periculoase locuri, sperand sa fie omorat pentru credinta lui. Multimile fanatice incercau sa-l omoare dar nu reuseau, este ingropat sub pietre dar revine. Trec sute de ani si el ramane neschimbat.
"Stia sa faca aur si putea cumpara lumea si toate monumentele sale fara a-si putea asigura bucuria unui singur mormant. Era saracul imortalitatii. Peste tot mergea cersind moartea si nimeni nu i-o putea oferi."
Legenda se incheie cu alchimistul care se intoarce acasa si, eliberat de Dumnezeu, moare in sfarsit.
Legenda dezvaluie, alegoric, intelepciunea adevaratilor alchimisti care nu cautau eternitatea pe acest pamant si priveau moartea ca pe o etapa in drumul evolutiei. Nu trebuie sa ne fie frica de moarte, care este inceputul unei alte existente, dar nici sa pierdem viata de aici cu gandul la cea viitoare.
Exista un timp pentru toate, asa cum zicea Solomon. "Vreme este sa te nasti si vreme sa mori."

Viata

Asa cum spunea Albert Pike, viata este o scoala. Lumea nu este o inchisoare a suferintei sau un palat al comoditatii, ci o scoala a instruirii si a disciplinei. Viata ne este data pentru educarea virtutilor, fiind o pregatire morala si spirituala pentru o existenta viitoare.
Toata viata este o munca de perfectionare. Intotdeauna va exista ceva de reparat sau de invins. Toate evenimentele care se petrec sunt incercari care trebuie depasite, lectii care trebuie invatate. Pe langa datoria comuna de lupta impotriva viciilor si de practicare a virtutilor, fiecare are propriul rol in societate. Nu conteaza functia sau statutul social; oricine este de folos intr-un anumit domeniu sau intr-o anumita imprejurare. Fiecare trebuie sa isi faca datoria sa, de la rege pana la cel mai simplu om. Faptul ca actiunile noastre nu sunt evenimente istorice nu trebuie sa ne opreasca din a ne face datoria.
Inactivitatea este opusul progresului, refuzul vietii. Cei care vor sa faca ceva vor gasi intotdeauna motive, cei care nu vor sa faca nimic vor cauta intotdeauna scuze. Nu exista o justificare pentru inertie. A nu face nimic este aproape la fel de rau ca a face rau.
A trai inseamna a lucra mereu pentru progresul personal si al societatii. Sa nu pierdem nici macar o zi in drumul evolutiei.

Viata, moartea si timpul

Privind tabloul "Vanitas" in care Philippe de Champagne a adunat o floare, un craniu si o clepsidra simbolizand viata, moartea si timpul, mi-am amintit de o intamplare din "Idiotul" lui Dostoievski. Este vorba despre un om care e urcat pe esafod si i se citeste sentinta de condamnare la moarte din motive politice. Doua zeci de minute dupa aceea i se schimba sentinta si scapa cu viata. Dar in intervalul dintre cele doua sentinte are parte de cele mai intense trairi. Statea in randul condamnatilor si se gandea ca urmeaza sa moara. Preotul se apropie de fiecare cu o cruce, ceea ce insemna ca nu le mai ramasesera mai mult de cinci minute. Aceste cinci minute i se parura nesfarsite, avea impresia ca in cinci minute are de trait atatea vieti, incat nu are rost sa se gandeasca la ultima clipa. Incepe sa se gandeasca la prieteni si sa isi ia ramas-bun de la ei. Apoi se gandeste la el insusi, la ce va urma si daca va fi intr-o noua existenta. O biserica din apropiere ii atrage atentia. Nu poate sa isi ia ochii de la lumina pe care aceasta o reflecta. Atunci incepe sa se gandeasca ce ar fi daca nu ar muri. Viata i-ar parea un infinit, ar transforma orice clipa intr-un secol si n-ar pierde nici un minut. Gandul acesta il tulbura atat de mult incat isi doarea sa fie impuscat cat mai repede. Pana la urma este salvat si, intorcandu-se la viata, nu traieste deloc asa cum isi propusese.
Gandul mortii reuseste sa schimbe total atitudinea fata de viata. Oamenii au uitat ca exista moarte sau nu vor sa isi aminteasca. Exista chiar o teama foate mare care ne face sa evitam discutiile pe acest subiect. Motivul este ca ne-am legat foarte mult de aceasta lume, de lucrurile materiale pe care le-am pierde murind. Daca am sti ca suntem in trecere pe aici, nu am mai pierde timpul cu lucruri trecatoare. Altfel ar fi viata atunci.