Raiul si iadul

O descriere foarte frumoasa a raiului este cea facuta de Dostoievski in "Visul unui om ridicol". Este vorba despre un om singuratic, depresiv care, hotarat sa se sinucida, adoarme cu pistolul pe masa si viseaza ca s-a omorat. O entitate necunoscuta il ridica din mormant si il conduce intr-o lume noua. Acolo toti oamenii erau fericiti, traiau in armonie cu intreaga creatie; erau inocenti ca niste copii, nici macar nu stiau ce inseamna raul, suferinta. Nu aveau temple, pentru ca traiau in legatura directa cu Dumnezeu. Era o lume a iubirii si a pacii, era pamantul de dinainte de cadere.
Nou-venitul reuseste sa ii corupa si asa incepe decaderea. Acestia se despart,pornesc razboaie si se omoara intre ei. Degeaba incerca sa ii aduca inapoi, pierdusera pana si amintirea paradisului. Fericirea pierduta era doar o legenda. Incep sa ridice temple, fiecare venerandu-si propria idee. Apare stiinta, oamenii sunt preocupati tot mai mult de cunoastere("constiinta vietii este superioara vietii, cunoasterea legilor fericirii este superioara fericirii"). Sinucigasul incearca sa ii opreasca dar este considerat nebun; sufera atat de mult, incat simte ca moare si se trezeste din vis.
Din acea dimineata viata lui se schimba in totalitate. Acesta isi ia misiunea de a-i invata pe oamenii adevarul care i se revelase in vis:"Esentialul este sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, iata ce este esential, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic", convins ca, daca oamenii ar intelege acest lucru, intr-o singura zi, intr-o singura ora chiar, pamantul ar deveni paradis.
Acesta este raiul, dar iadul? Cum cartile sfinte nu prezinta o imagine prea clara a infernului, traditia si legendele s-au intrecut in imaginatie, descriind locuri subterane in care oamenii se chinuiesc in flacari. Exista, insa, intr-un alt roman de-al lui Dostoievski, o descriere mai inspaimantatoare decat in Infernul lui Dante , mai tragica decat scrierile si legendele medievale: "Iadul este suferinta de a nu mai putea iubi."

Nimic nou sub soare

Oamenii nu s-au schimbat deloc, totul este la fel de mii de ani: aceleasi vicii, aceleasi virtuti, aceeasi morala, aceleasi probleme existentiale. Intotdeauna au existat aceleasi ocupatii, aceleasi clase sociale. Ne place sa credem ca am evoluat, progresul tehnologic ne da aceasta iluzie. Peste ruinele vechilor cetati am construit orase noi, iar casele simple au fost inlocuite de cele mari, cladirile complexe alcatuind noul peisaj urban. Poate ca tehnologia face ca modul de viata al omului de acum sa difere de cel al anticului, dar aceleasi probleme de constiinta ii tulburau pe amandoi. Oamenii sunt la fel, s-a schimbat doar decorul.