Credinta

Cand vine vorba de credinta, in filosofie se da o lupta intre rationalism si existentialism. Rationalistii n-au respins credinta dar, plasand-o dincolo de ratiune, n-au mai acordat atentie problemelor de credinta, ocupandu-se de cele din domeniul ratiunii.
In rationalism, actiunea se petrece in domeniul ratiunii, in existentialism, in afara lui, iar ceea ce scapa ratiunii poate parea absurd. Pentru Kierkegaard, Dumnezeu este necunoscutul de care se izbeste intelectul, iar obiectul credintei, paradoxul. Se intrevede in scrierile lui, ideea "credo quia absurdum" (cred pentru ca este absurd - cuvinte provenind din traducerea inexacta a unui fragment care ii apartine lui Tertulian: "Este de crezut ca Fiul lui Dumnezeu a murit, fiindca este absurd; si ca fiind ingropat a inviat, este sigur, fiinda este imposibil.") Daca s-ar putea ajunge la Dumnezeu in mod obiectiv, atunci nu ar mai fi credinta, si tocmai pentru ca nu se poate acest lucru, trebuie sa credem.
Cat priveste conflictul dintre existentialism si celelalte filosofii rationaliste, trebuie sa recunoastem meritele ganditorilor existentialisti in abordarea aspectelor profunde ale vietii, pe care au facut-o cu pretul linistii lor, acceptand disperarea si nelinistea permanenta. Pentru ceilalti filozofi, instrumentul cunoasterii este ratiunea, pentru existentialisti, suferinta. Ratiunea este desigur mai confortabila, dar exista adevaruri care nu pot fi cunoscute la temperatura normala a vietii. Acestea sunt adevarurile de credinta.
Iar pentru a impaca rationalismul si existentialismul, trebuie sa acceptam rolul si meritele ratiunii in domeniul ei, dar sa ii recunoastem limitele.