sâmbătă, 11 decembrie 2010

Credinta

Cand vine vorba de credinta, in filosofie se da o lupta intre rationalism si existentialism. Rationalistii n-au respins credinta dar, plasand-o dincolo de ratiune, n-au mai acordat atentie problemelor de credinta, ocupandu-se de cele din domeniul ratiunii.
In rationalism, actiunea se petrece in domeniul ratiunii, in existentialism, in afara lui, iar ceea ce scapa ratiunii poate parea absurd. Pentru Kierkegaard, Dumnezeu este necunoscutul de care se izbeste intelectul, iar obiectul credintei, paradoxul. Se intrevede in scrierile lui, ideea "credo quia absurdum" (cred pentru ca este absurd - cuvinte provenind din traducerea inexacta a unui fragment care ii apartine lui Tertulian: "Este de crezut ca Fiul lui Dumnezeu a murit, fiindca este absurd; si ca fiind ingropat a inviat, este sigur, fiinda este imposibil.") Daca s-ar putea ajunge la Dumnezeu in mod obiectiv, atunci nu ar mai fi credinta, si tocmai pentru ca nu se poate acest lucru, trebuie sa credem.
Cat priveste conflictul dintre existentialism si celelalte filosofii rationaliste, trebuie sa recunoastem meritele ganditorilor existentialisti in abordarea aspectelor profunde ale vietii, pe care au facut-o cu pretul linistii lor, acceptand disperarea si nelinistea permanenta. Pentru ceilalti filozofi, instrumentul cunoasterii este ratiunea, pentru existentialisti, suferinta. Ratiunea este desigur mai confortabila, dar exista adevaruri care nu pot fi cunoscute la temperatura normala a vietii. Acestea sunt adevarurile de credinta.
Iar pentru a impaca rationalismul si existentialismul, trebuie sa acceptam rolul si meritele ratiunii in domeniul ei, dar sa ii recunoastem limitele.

5 comentarii:

  1. Nu înţeleg de unde ai venit tu cu ideea că existenţialiştii au suferinţa drept instrument al cunoaşterii.

    Singurul adevăr în credinţele voastre copilăreşti e sub forma unor mituri naive.

    Dacă te interesază care este finalul proiectului raţionalist îţi spun eu. E nihilismul. Iar la finalul existenţialismului e pesimismul. Nimic special. Toţi filozofii erau bolnavi de viaţă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu este existentialismul filosofia disperarii?
    Pesimismul este mai degraba inceputul, pentru ca dupa toata frica, anxietatea si disperarea, apare speranta, care da un sens suferintei.

    RăspundețiȘtergere
  3. Toată filozofia începe cu dezamăgire, şi când termină la fel se numeşte tot filozofie, iar când nu, se numeşte religie.

    Pesimiştii ştiu că nu există un sens, existenţialiştii sunt pierduţi fiindcă ei încă visează că îl pot inventa, dar nu prin raţiune ca raţionaliştii.

    Nu cred că ai ce învăţa din suferinţă fiindcă e lipsită de sens. Nu suferi cu un scop, deci ce poţi învăţa de aici?

    poti să-ţi dau add pe mess? :p

    RăspundețiȘtergere